Timpul

Timpul aleargă acum ca nebun,

Doar crengile moarte-i mai stau în drum,

Nu are rabdare și pare grăbit,

Caută sfârșitul căci ……a-mbătrânit!

Şi amăgire și speranță că-l va găsi,

Şi bucurie și suspin că se va sfârși,

Dar vor mai trece ani, ani multi și grei,

Bătrâni vor fi iar copii, și mări vor fi iar munți…

Iubirea mea, ce nu te uită!

 

Zâmbește-mi, și pentru mine

Deschide cerul, aprinde norii,

Culege-mi visele,

Plantează-le, la tine-n suflet.

Sărută-mă, și pentru tine,

Atinge-mi buzele, privește-mi ochii,

Adoră-mi inima

Şi simte-i zbaterea nebună.

Iubește-mă, și pentru noi,

Adu ofrande, mir și flori,

Tu, Zeu, către un muritor,

Zâmbește, atinge și sărută,

Deschide, simte și adoră...

Visele, buzele și ochii,

Iubirea mea, ce nu te uită!

“De unde iți iei curajul” ?

 

Nu știu….poate de la dorința de nu rămâne indiferent la ceea ce se întâmplă în jur…poate din dorința de a găsi o rază pe fețele lipsite de trăiri, întunecate de povara gândurilor pentru mâine, când uităm cât de importantă e ziua de azi, pe care o putem trăi așa cum o plănuim….poate din dorința de a afla ce i-ar fi placut celui de langă noi să facă, dacă nu ar fi făcut ce face acum….poate din dorința de a-ți face culcuș pe un bloc, de unde să fii mai aproape de idealuri și de stele…..poate din dorința de a-ți încucișa mâinile cu cel de langă tine, lasând capul pe spate și începând să te rotești, să simți cum lumea se învarte în jurul tău, și nu tu, un om simplu, în jurul ei……poate din dorința de a-i vedea pe toți zâmbind, iertând, dăruind și iubind mai mult…..poate din gândurile celor ce cred în tine…..poate din tine, omul fără de care, viața celor din jur ar fi mai pustie cu un zâmbet, cu o îmbrățișare…..

Cafeaua…..

Cafeaua tare, din zorii dimineţii

Mă trezeşte din visare…

M-aruncă în braţele vieţii,

Mă smulge din strânsa-ţi îmbrăţişare

Tăinuită de-a nopţii întunecime,

Şi mă redă oglinzii

Unde mă-ntâlnesc eu doar cu mine.

Mă smulge de lângă inima ta

Pe care doar în vis o simt bătând,

Închid ochii, te caut cu privirea

Şi-mi amintesc cum spuneai bland

Că pentru mine bate şi trăieşte…

Şi-ţi răspundeam cu un surâs –

Orice-aş fi spus n-ar fi cuprins

Intensitatea cu care totul te iubeşte!

“Cine ştie Cine”

Am început să-mi pun gândurile pe hârtie pe când toceam băncile şi holurile liceului… Aveam critici de seamă pe atunci – câţiva colegi care-mi erau atât de dragi…

 

Vinovat pentru asta nu e nimeni, poate doar dragostea pe care începi să o cunoşti timid şi în care te avânţi cu ochii închişi. Of, ce dramă se ivea la orizont dacă nu-ţi dădea atenţie, câtă suferinţă….!      

    

Deloc aşa! Doar teren propice pentru a visa şi a-ţi deplânge soarta “cruntă”!

 

Scriam, mototoleam, scriam şi tot aşa până treceam pe “curat” iar acel “curat” ajungea în mâinile criticilor…. Şi aveam unul care era cel mai critic şi-mi plăcea – îmi punea ambiţia la încercare şi emitea comentarii literare de parcă eram cine ştie cine – un “Cine ştie Cine” ce urma să ajungă în cărţile de română pe care le frunzăream noi  pe atunci..…

            Aşa mi-ar plăcea să-i mai am critici şi acum…..

Scrisoare

 

Scrisoarea asta-i pentru tine…

Nu-ţi spun adio şi nu e nici de-amor,

E o scrisoare simplă, pentru amintire

Pentru primul sărut, de care-mi este (atât de) dor.

Scrisoarea asta-i pentru tine,

Pentru primii paşi, ţinându-ne aproape,

Sunt (doar) cuvintele ce-alearga-n mine,

Vibrând ca primul “te iubesc”, rostit în şoapte…

Scrisoarea asta-i pentru tine,

E doar dorinţa de a-ţi spune “Mulţumesc”,

Că sunt geloasă şi pe sufletul din mine,

Atât de tare aş striga că te iubesc!

Scrisoare pentru Mama

        Pot să număr pe degetele de la o mână de câte ori a ieşit din gura mea “te iubesc, mama” şi nici măcar la 1 nu ajung dacă ar fi să număr de câte ori ţi-am scris.

        Poate e din cauză că nu am fost obişnuiţi să spunem “te iubesc” , nu că înemnătatea cuvintelor nu ar exista!

        Poate e din cauză că aşa erau vremurile atunci, iar când am crescut, eram prea mari să ne mai drăgălăşim ca nişte copii şi ne era ruşine……de ce ne-o fi ruşine nu ştiu, că nu am furat, nu am omorât pe nimeni…

        Nu ne costa nimic o îmbrăţişare, poate doar sfială - că nu ştiam cum s-o dăruim….

        E greu sa spui ce simţi când cuvintele ies cu tot cu lacrimi, de parcă ar durea când părăsesc buzele…..dar nu e durere….e doar necunoscutul pe care îl explorăm când deja ne-am copt, când deja e greu să schimbi rigiditatea cu care te-a învăţat crescania……

        Oare de ce am crescut atât de repede? Oare de ce nu mai îmi faci codiţe? Oare de ce nu mai faci lecţii cu mine?

        Dacă cuvintele ies mai greu, pe hârtie se aştern mai lin şi nu mai auzi tremurul vocii care spune pierdută “te iubesc, mama”.

        Aşa că, TE IUBESC, MAMA!