joi, 25 aprilie 2013

Recunosc

         
 
            Recunosc că la început a fost teamă în mintea mea, la gândul că oameni – cunoscuți sau nu, mulți sau puțini, vor ajunge să-mi intre în suflet odată cu cuvintele pe care le scriu și poate ar fi criticat sau ar fi apreciat sinceritatea cu care le împărtășesc credința mea, gândul meu...
 Recunosc că prejudecățile mă opreau până într-o zi când am trecut linia imaginară pe care teama o trasase în jurul meu și am pășit în afara ei.... cât de liber se simte sufletul când rostești prima dată „te iubesc” , cu ochii în lacrimi de parcă cuvântul ar fi avut colțuri și a fost nevoie de durere să prindă viață.... cât de albă e libertatea după ce ai stat închis într-o colivie ca o biată pasăre eliberată în ultima zi a vieții să se bucure de înaltul cerului albastru.... cât de curate sunt picăturile de ploaie vărsate de nori într-o zi prea fierbinte de vară ce astâmpără agitația și te oprești în loc și-ți ridici fața spre cer să-ți cadă pe obraji binecuvântarea Celui de sus....