Recunosc că la început a fost
teamă în mintea mea, la gândul că oameni – cunoscuți sau nu, mulți sau puțini, vor
ajunge să-mi intre în suflet odată cu cuvintele pe care le scriu și poate ar fi
criticat sau ar fi apreciat sinceritatea cu care le împărtășesc credința mea, gândul
meu...
Recunosc că prejudecățile mă
opreau până într-o zi când am trecut linia imaginară pe care teama o trasase în
jurul meu și am pășit în afara ei.... cât de liber se simte sufletul când rostești
prima dată „te iubesc” , cu ochii în lacrimi de parcă cuvântul ar fi avut colțuri
și a fost nevoie de durere să prindă viață.... cât de albă e libertatea după ce
ai stat închis într-o colivie ca o biată pasăre eliberată în ultima zi a vieții
să se bucure de înaltul cerului albastru.... cât de curate sunt picăturile de
ploaie vărsate de nori într-o zi prea fierbinte de vară ce astâmpără agitația și
te oprești în loc și-ți ridici fața spre cer să-ți cadă pe obraji binecuvântarea
Celui de sus....
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu