Nici chiar ca în filme....

 

Ştii imaginile alea din filme, când doi – un El şi o Ea, se despart chiar dacă se iubesc atât de mult încat se sfărâmă în bucăţi de atâta iubire? Când Ea se urcă în tren şi îşi plânge sufletul că nu va mai fi întreg începând de atunci, iar El, cu ochii mici, prin care scapă lacrimi, aleargă ca un disperat după trenul care pleacă cu jumatate din el, lăsând Universul să decidă dacă sunt sortiţi unul celuilalt, şi ţi se sfâşie inima când te pui în locul lor, şi-i invidiezi pentru câtă iubire stă în gestul lor??

          Ei bine….oricât de frumoasă şi înduioşătoare e scena respectivă, încât îţi smulge o lacrimă, sau chiar două, eu te prefer lângă mine…prefer să ştiu că oricâte trenuri ar pleca departe, nu te vor purta în locuri unde nu te pot atinge nici măcar cu mâna lipită de geam, unde vocii tale nu-i va trebui intermediar să mă trezească dintr-un vis urât, unde paşii mei nu vor merge alături de paşii tăi, desenând inimi şi cercuri pe caldarâm, unde râsul tău nu va mai avea drept ecou râsul meu, iar ochii mijiţi să fie sărutaţi de buzele tale în loc să privească cu dor în urma mea, lunecând înapoi printre şine, traverse şi pietre…